Cum birocratia te plimba aiurea!

Astăzi a trebuit să îmi fac într-un final nota de lichidare la facultate, oarecum presat, dar era normal, amânasem foarte mult treaba asta şi era cazul să rezolv. Ştiam că secretariatul facultăţii la care am fost avea program cu studenţii între 12.00 şi 15.00. Cred că înainte de 12 are loc ceva exorcizare, pentru că dacă încerci să întrebi ceva în afara orelor de program, îţi răspund ceva draci. În timpul programului sunt drăguţe, nimic de obiectat, doamnele, pentru că despre ele vorbeam.

Dar să revin, am ajuns în prima fază la secretariat, 12.30, doamnele radiau (de fericire, dar şi ceva dosare probabil, ale celor care s-au retras de la facultate), mi-au dat o foaie care trebuia stampilată şi semnată de 4 departamente după cum urmează:

-Biblioteca – astfel dovedeam că nu am cărţi împrumutate pe care nu le-am înapoiat;
-Cămin – dacă am stat sau nu în cămin, dacă mi-am inchieiat socotelile în parametrii normali;
-Departament – departamentul responsabil de facultatea pe care am terminat-o;
-Secretariat – predare carnet şi legitimaţie de student.

Am început cu punctul al 3-lea, doamnele de la secretariat mi-au zis că trebuie să ajung într-o sala anume. Nu ştiu cum e la alte facultăţi, dar în Braşov, la Universitatea Transilvania, pe colină, e un adevărat labirint şi cireaşa de pe tort o reprezintă faptul că mai mult de jumătate din săli nu au pus numărul pe uşa, deci cauţi până îţi vine rău. Mi-a luat 30 minute să găsesc corpul de facultate unde m-au trimis doamnele, alte 5 minute să îmi dau seama care e sala şi alte 5 minute în care am băgat carne în frigiderul omului, pentru că bineînţeles nu era acolo şi uşa era închisă. Am găsit o doamna (nu era că şi cum era cumva pe jos, căzută din buzunarul cuiva sau ceva) şi am întrebat dacă ştie ceva de persoana care trebuia să fie în sala respectivă. Mi-a răspuns prompt: „Dacă nu e aici înseamnă că e în sala X. – Ok, va mulţumesc, o zi frumoasă!”. Îi dau vitează, deja era 1 şi ceva şi nu bifasem nimic de pe lista. Dar că să vezi, nici în sala respectivă nu era nimeni, uşa era deschisă, ceea ce mi-a dat de înţeles că probabilitatea, să fie prin apropriere persoană de care aveam nevoie, este destul de mare. Am mai punctat încă 15 minute irosite şi m-am decis să sar peste punctul 3 din lista şi să mă ocup de al doilea.

Am fugit la maşină, am dat casetofonul la maxim cu ceva rock şi am băgat piciorul în acceleraţie. Afară ningea de înnebuneai iar eu forţăm maşină, aveam 30, maxim 35 la ora. Am ajuns la cămine, distanţă cam de 5km făcută în 15 minute, era tot ce puteam să îmi doresc.

Campusul repectiv, 10.000 de cămine (nu, exagerez, probabil că mi-au scăpat nişte zerouri în plus) şi nu ştiam în care cămin era biroul care se ocupă cu astfel de lucruri. Am ales cea mai bună soluţie, m-am dus la cabinetul medical, doamnele drăguţe, m-au îndrumat către unde trebuia să ajung. Mă orientasem din prima bine, unde trebuia să ajung era exact la capătul total opus. Am ajuns în locul cu pricina, am bătut la uşa, mă pus mâna pe clanţa şi am dat să deschid uşa. Pentru prima oară pe parcursul zilei karma mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit fals şi i-a scăpat printre dinţi un „du-te-n p**a mea” (poate mă mai citesc şi copii, ceea ce e puţin probabil). Uşa era închisă! Am întrebat în stânga şi în dreapta care-i faza, dacă ştiu vreun program ceva, pentru că pe uşa nici vorbă să fie ceva afişat. O studentă a dat un telefon, la o altă studenta să întrebe dacă directoarea mai e în cămin. Raspusul a fost negato-pozitiv (dacă îmi permiteţi să inventez cuvinte), directoarea plecase, dar pe coridor, la prima uşa pe dreapta e o doamna care mă poate ajuta ea cu ştampila şi semnătură. A 3-a oară e cu noroc, ştiam asta. Şi întradevăr este, dar nu la mine, din nou uşa închisă, doamna era la masă.
Într-un final a venit, am intrat şi am ieşit la fel de repede (nu fii pervers), dar cu ştampila şi semnătură.

Bun mi-am zis!

Din nou în maşină, din nou cu viteze ameţitoare, care ar da peste cap radarul lui Godină. Am ajuns la biblioteca, deja aveam emoţii şi îl pomenisem pe Boca de vreo 2-3 ori. La biblioteca deschis, doamna o drăguţă se uită în ochii mei şi cu zâmbetul pe buze îmi spune:
– Legitimaţia, te rog!

– Aaaa, ce legitimaţie?

– Legitimaţia de la biblioteca!

– Nu am aşa ceva!

– Bine, 3 lei te rog.

Am dat 3 lei, aveam 2 ştampile şi 2 semnături. Mai rămânea să dau de rătăcitul de la departamentul facultăţii.

Era să uit, între timp îmi pierdusem legitimaţia de student, aşa că a trebuit să mă duc la o redacţie de ziar şi să îmi declar legitimaţia pierdută. Nu ştiu când şi în ce ziar o să apară anunţul, dar o să fie acolo, să-i dea Dumnezeu sănătate şi Măicuţa Domnului, să nu te lase singurel la? la? Scuze, prea mult Bendeac.

Am făcut şi asta, am ajuns în punctul de start, din nou, şi l-am găsit şi pe domnul respectiv acolo. Mă simţeam excelent, ceva asteroizi se aliniaseră de mergea strună. Am pus mâna pe clanţa uşii de la secretariat la 14.57. Mai aveam 3 minute până doamnele drăguţe să fie posedate, totul ceas, ceas elveţian chiar.

Am dus fişa victorios, a semnat şi femeia de acolo, după ce i-am predat carnetul de student şi dovadă că mâine o să am anunţ în ziar, îmi cere buletinul. Îi dau buletinul, se uită la el şi face:

-Tu ai domiciliul în Braşov, nu mai trebuia să mergi în cămin să îţi pună ştampila.

Cred că am avut ceva comoţie de la cuvintele cu care m-a lovit, pleoapă de la ochiul drept începea să dea rateuri, iar picioarele începeau să nu mai aibă stare, le venea să îi imprime doamnei semnul de la Nike pe blugii albaştrii (nu, nu mă dau mare cu ce sunt încălţat dacă cumva ţi-a trecut asta prin cap). Am zâmbit, i-am mulţumit şi am plecat din biroul ăla şi mi-am aprins o ţigară de nervi.

M-am plimbat 2 ore jumate pentru o chestie de 10 minute. Subtilă recomandarea doamnelor că sunt gras şi că trebuie să scap cumva de burtă, prin mişcare aşadar.

Te-ar putea interesa si

Distribuie acest articol

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *